Strategiile funcţionale de cercetare şi dezvoltare

Importanţa deosebită a funcţiei de cercetare-dezvoltare în activitatea unei organizaţii economice este evidenţiată de faptul că una dintre trăsăturile definitorii ale economiilor moderne este continua consolidare şi proliferare a firmelor inovative, adică a acelora care pun un accent cu totul deosebit pe această funcţie şi care dobândesc, astfel, avantaje competitive substanţiale pe piaţă.

Strategiile funcţionale în domeniul cercetării şi dezvoltării privesc planificarea acestor activităţi, organizarea adecvată ţinând seama de specificul lor, coordonarea acţiunilor specifice în vederea reducerii duratei ciclului cercetare – dezvoltare – producere, controlul riguros al desfăşurării activităţilor şi al consumării fondurilor alocate.

a) Planificarea activităţilor de cercetare şi dezvoltare constă în precizarea obiectivelor, strategiilor, planurilor, programelor şi bugetelor acestora.
- În ceea ce priveşte obiectivele activităţilor de cercetare şi dezvoltare, acestea constau în maximizarea concurenţei lor la realizarea obiectivelor strategice ale firmei, contribuţie apreciată prin prisma aportului economic al proiectelor de inovare privind noi produse/servicii şi tehnologii. În acest scop, fiecare proiect de inovare este apreciat în funcţie de contribuţia sa la realizarea obiectivelor strategice ale firmei şi i se acordă, în consecinţă, un anumit grad de prioritate.
- Obiectivele de dezvoltare şi asimilare în fabricaţie, legate de activitatea productivă, se exprimă în termeni cuprinzători, mai dificil de măsurat (contribuţia la profit şi la volumul vânzărilor, economiile obţinute prin creşterea producţiei şi reducerea volumului de muncă, perioada de rambursare a creditelor), sau specifici, mai uşor de măsurat (performanţele tehnice al noului produs sau noii tehnologii, costul proiectului, costul estimat al produsului, termenul de realizare al acestuia).
- Obiectivele cercetării aplicative derivă din strategia adoptată la nivelul firmei sau la cel al unităţii de afaceri strategice şi se exprimă în termeni de noutate a ideilor pentru noile servicii/produse şi tehnologii, contribuţia concretă la sporirea competitivităţii firmei etc.
- Obiectivele cercetării fundamentale – activitate care nu se realizează, cu excepţia companiilor foarte mari reputate pe plan mondial, în cadrul firmelor productive – se
exprimă în termeni foarte generali ca, de exemplu, gradul de noutate absolută, a proiectelor, intensitatea cercetărilor comparativ cu cea a firmelor concurente etc.
- Strategia activităţilor de cercetare-dezvolatare derivă din strategia generală a firmei şi se stabileşte pe baza luării în consideraţie a următorilor factori determinanţi: mediul de acţiune al firmei – politic, economico-social, tehnologic şi comercial, potenţialul creativ- inovativ, productiv şi de marketing al firmei, resursele disponibile ale acesteia.

b) Organizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare este determinată de specificul acestora – caracter accentuat creativ, inovator, nerepetitiv, trebuind, în consecinţă, să fie flexibilă, caracterizată, la rândul ei, prin descentralizarea decizională avansată, descrierea în termeni generali a funcţiilor şi posturilor, sporirea rolului informaţiilor informale. O organizare cu asemenea caracteristici corespunde tipului de structură „organică” (cu definirea difuză a
liniilor ierarhice, compartimentare pe obiective, produse, pieţe, clienţi, specializarea redusă a funcţiilor, cu accent pe diversificare şi creativitate, numărul mare al subordonaţilor direcţi ai şefilor), opusă celei „mecaniciste”, cum au fost sugestiv denumite de T. Burns şi G. Stalker.
Strategia funcţională şi politicile corespunzătoare pe planul organizării activităţilor de cercetare-dezvoltare se concentrează asupra următoarelor probleme:
- Modul de realizare a funcţiei de cercetare-dezvoltare la nivelul firmei, care poate fi centralizat, descentralizat (când fiecare unitate de afaceri strategice posedă un sector propriu de cercetare-dezvoltare) sau de tip matricial (în cadrul căreia coexistă diviziuni funcţionale, ce dispun de autoritate specializată asupra tuturor problemelor şi acţiunilor din profilul său, şi echipe – proiect, formate din membri ai diviziunilor funcţionale plasaţi în subordinea unor şefi de proiect);
- Organizarea sectorului de cercetare-dezvoltare pe teme de proiect, rezolvarea lucrărilor corespunzătoare acestor teme fiind asigurată de echipe multidisciplinare care se
restructurează în funcţie de cerinţele temelor

c) Coordonarea activităţilor de cercetare-dezvoltare este importantă în condiţiile mobilităţii structurale specifice acestor activităţi şi ale mediului dinamic şi competitiv în care acţionează majoritatea firmelor. Principalele probleme de urmărit în materie de coordonare prin strategia funcţională, specifică cercetării-dezvoltării, sunt:
- Asigurarea fluxului corespunzător de informaţii de-a lungul traseului se reduce de la idee la fabricarea şi comercializarea unui nou produs;
- Stabilirea programelor de lucru folosind instrumente adecvate de tipul graficului Grantt, graficului PERT şi graficului CPM, astfel încât să se reducă cât de mult posibil durata de dezvoltare şi asimilare a unui produs.

d) Controlul activităţilor de cercetare-dezvoltare se desfăşoară pe două planuri, fiind reglementat prin politici adecvate:
- Controlul activităţilor de cercetare aplicativă, dezvoltare tehnologică şi asimilare în fabricaţie, al stadiului în care se găsesc proiectele de inovare, al avansării lucrărilor;
- Controlul cheltuielilor efectuate pentru activităţile respective în corelaţie cu stadiul realizării lucrărilor, precum şi al respectării reglementărilor specifice. Întrucât realizarea proiectelor de inovare se extinde pe perioade lungi, mult peste durata unui an financiar, respectarea bugetelor stabilite pentru fiecare proiect se urmăreşte pe termen lung.